Check in la job-ul perfect cu Alexandra Țipțer

/Check in la job-ul perfect cu Alexandra Țipțer

Check in la job-ul perfect cu Alexandra Țipțer

De mică tot sunt întrebată asta. Ce aș vrea să mă fac când voi crește mare? Ce mi-ar plăcea mie? De ce mi-aș pune alarma în fiecare dimineață? De atunci tot caut răspunsul. Nici nu mi-am dat seama până de curând cât de aproape era de mine. Poate pentru că îl cautam prea în detaliu și nu îl lăsam să vină singur. De obicei îmi dau seama de lucruri cam greu. Job-ul căruia i-aș check-in și m-aș lăuda cu el peste tot e la fel ca mine. Repezit, enervant, obositor, de nemulțumit uneori, analizat din 10 mii de părți, și plimbăreț.

Într-o vacanță de vară, eram la țară cu mai mulți prieteni. M-am jucat, am dansat, am râs, dar îmi lipsea ceva. Nu mă simțeam bine, credeam că mai trebuie să fac ceva. Aveam cam 9 ani. A doua zi am dat o fugă la magazin și mi-am cumpărat un caiet și un set de creioane colorate. De atunci am început să scriu tot ce făceam pe parcursul zilei. Și-mi notam, și scriam, și mă simțeam așa bine. Am continuat mania asta cu scrisul. Aveam colecții de agende, un jurnal pentru fiecare etapă din viață, un teanc de hârtii desenate de fiecare dată când eram nervoasă, caiete și caietuțe cu scenarii și interviuri copiate din reviste. Toate astea pe rafturile biroului meu, crescând în fiecare an numărul lor.

În liceu, mi-am dat seama. Am participat la un concurs de scris, am reușit să iau premiul întâi și am rămas mută. Ce? Cum? Eu? Pe bune? De atunci am început să scriu mai mult. Scriam pe bandă rulantă tot felul de articole și povestioare, uneori prea siropoase, alteori prea seci, citite doar de prietenii mei cei mai buni sau de părinți. La concursuri am mai participat, am mai luat premii, m-au mai lăudat și pe mine oamenii. Pentru prima dată, primeam laude. Nu obișnuiesc să ies în evidență, n-am nimic special sau ieșit din comun, nu sunt cea mai norocoasă persoană de pe lume și stau cam prost cu încrederea în mine. Numai dezavantaje, nu? Cu toate astea, nu aș renunța la scris. Primul meu articol într-o revistă mai cunoscută a apărut în vara lui 2014. A fost momentul în care am știut că asta vreau să fac. Să-i conving pe oameni prin scrierile mele, să se regăsească, să spună ,,Mai citesc și pagina asta că-mi place’ și să zâmbească. Să pot să-i fac să creadă că este simplu orice atunci când îți dorești. Pentu mine, a urmat blogul. Am un blog de un an și 4 luni, iar acolo scriu tot ce-mi trece prin cap. De obicei, când mi se întâmplă un lucru mai urât sau când o sfeclesc rău de tot mă gândesc că acum un subiect nou, că am ce scrie pe blog măcar. Sunt la Facultatea de Jurnalism din București. Recunosc, am fost al naibii de speriată. Nu știam dacă e bine ceea ce fac, dacă mă voi descurca, oamenii nu prea păreau încrezători în mine și alegerea mea. Dacă v-aș spune că vreau să zbor, câți mi-ați da parașuta să pot să mă arunc? Nu mulți. Așa că am mers tip-til să o iau singură. M-am trezit singură, într-o zi, în ditamai orașul, fără prieteni, fără familie sau rude. Poc!  Și mi-am dat seama că asta e toată magia de fapt.

Tot ce-mi doresc mai departe este să scriu. Să scriu la fel de mult, idiot, cu multe virgule, cum îmi place mie. Să scriu până la 80 de ani și să am rafturile pline cu agende și carnețele. Să am inspirație să pot cuprinde multe lucruri de acum înainte. Să mi se întâmple și lucruri rele ca să pot să scriu și despre ele, dar să am și momente ca cele în care mi-am văzut numele pe diploama primului concurs la care am participat. De învățat, am învățat câte ceva din  fiecare. Mi-am luat toate testele, am citit cât de mult am putut, am învățat despre drepte paralele și algoritm, mi-am tocit comentariile la română și mi-am învățat și subiectul de conversație la franceză. Nu știu cât de mult m-au ajutat toate astea. Nu cred că am avut o materie preferată, de obicei învățam ca nebuna, de nevoie. Tot ce am acum sunt niște diplome și note pe care nu le voi mai folosi și de care nu prea le pasă oamenilor. Pot spune că scrisul m-a mai deșteptat. Văd însemnările mele la fel cum un cântăreț își vede melodia scoasă după multe nopți de muncă. Îmi place să scriu fel cum studenților de la Medicină din primul an le place să se îmbrace în salopete albe și să-și pună mănuși. Aș face asta în continuare la fel cum și arhitecții pricepuți lucrează cu anii la un proiect.

 

Job-ul perfect pentru mine ar ține de scris. Știu că aș putea sta mult cu mâinile amorțite doar pentru a scrie un articol sau a nota ceva nou. Mă visez în redacție, cu un birou al meu, cu un ecuson pe care scrie numele meu. Cred că nu mi-ar mai fi așa de somn știind că am o idee ce trebuie transmisă și celorlalți. Sunt sigură că aș uita de ciocolată sau turtă dulce dacă mi-ar spune cineva că a simțit ce am încercat eu să-i transmit prin cuvinte. Dar nu pot spune că asta e alegerea potivită pentru toți, că asta e rețeta succesului. Că neapărat toată lumea trebuie să adore asta. Ne alegem diferit până și sortimentul de cipsuri. Însă, simt așa. Job-ul perfect este acela care îți place și pentru care te-ai trezi de fiecare dată odihnit. Este o dorință, nu o necessitate. Este cel care te alege pe tine și nu-ți cere decât puțină încredere că vei reuși. Cel la care nu ai vrea să întâzii nici 5 minute. Cel care implică emoții și fluturași în stomac. Cel imposibil și mai greu de crezut la început. Este precum o draperie ce te apără de soarele puternic și răutatea lumii. Pentru mine asta înseamnă job-ul perfect.

Am doar 19 ani, așa-i. Dar s-ar putea să am dreptate.

 

Țipțer Alexandra

By |2015-11-24T09:28:20+00:00noiembrie 24th, 2015|Comentariile sunt închise pentru Check in la job-ul perfect cu Alexandra Țipțer

About the Author:

Aenean in massa non orci suscipit vulputate ut et risus. In hac habitasse platea dictumst. Pellentesque non hendrerit lectus. Pellentesque tempus ligula justo, sit amet auctor lectus fringilla ut. Maecenas non turpis vitae leo consequat viverra sit amet et nisi. Curabitur pretium imperdiet mi, id pellentesque sapien pellentesque vel. Aliquam blandit, ipsum ut egestas sodales, turpis arcu sollicitudin ipsum, eu mattis lacus tortor ac orci. Nullam id volutpat sem. Suspendisse venenatis dignissim rhoncus.